Contele de Monte Cristo (Le Comte de Monte-Cristo) a existat cu adevarat!

Atunci când scrii nu o faci numai ca să observi lumea, cu bune şi rele. Vârful creionului tău încearcă să recompună o lume pe care o iubeai şi lumea pe care o doreşti. Nu pleci de la ideea că vorbeşti sau creezi cultură, ci mai degrabă că răspunzi unor necesităţi imediate, ale tale şi ale altora. Dar daca lucrul acesta si reuseste, înseamnă că opera ta are semnul nemuririi.Asa este si cartea despre care vom vorbi,"Contele de Monte Cristo" de Alexandre Dumas.
Edmond Dantès nascut in anul 1796, este inițial un marinar tânăr, apreciat și fără experiență, dar nu și în profesia lui, unde dă dovada de sârguința și pricepere. Inițial soarta îi surâde, are o logodnică, pe frumoasa Mercédès și o promovare ca viitor căpitan de vas.
Actiunea cartii incepe odata cu intoarcerea in Marsilia a tanarului marinar Edmond Dantès. Ambitios, provenind dintr-o familie saraca si sustinut de capitanul corabiei din al carui echipaj facea parte, Dantès este avansat, iar aceasta bucurie ii este amplificata de gandul revederii tatalui si a logodnicei sale, Mercedes. Dar aceasta bucurie nu dureaza mult timp.

Eroul cartii Edmond Dantès,este denuntat ca fiind conspirator Bonapartist ("calitate" pe care o obtinuse fara voia sa), motivul acestei "tradari" este, pe de-o parte, frumoasa Mercedes, iar pe de alta parte, invidia.Cei care i-au facut rau si care l-au facut sa stea 14 ani in nchisoare,total nevinovat,(inchis pe nedrept in inchisoarea din insula Chateau D'If)au fost Fernand,prietenul din copilarie a Mercedesei,Danglars contabilul corabiei si a firmei "Morrel si Fiul" si substituitul regal al procurorului,Villefort. Ar mai putea fi amintit aici Caderousse,vecinul batranului Dantès,tatal lui Edmond,dar care in cele din urma el si-a recunoscut vina. Dupa multi ani de incarcerare, in care de abia reuseste sa isi pastreze mintea sanatoasa, Edmond il cunoaste pe Farria, un abate pe care toata lumea il crede nebun, si el prizonier pe aceeasi insula. In ciuda diferentei de varsta, intre cei doi se leaga o prietenie stransa iar abatele ii transmite lui Edmond Dantès mare parte din cunostintele sale, de la matematica,limbi straine la multe alte lectii de viata. Fiind foarte bolnav, abatele moare in inchisoare, dar nu inainte de a ii indica lui Edmond locul in care se afla ascunsa o presupusa comoara, pe insula Monte Cristo. Edmond Dantès reuseste intr-un mod spectaculos sa evadeze, ajunge pe insula Monte Cristo si descopera cu uimire ca bogatiile abatelui Farria chiar exista. Recuperand comoara el se intoarce in Franta, atribuindu-si titlul si numele de Conte de Monte Cristo, hotarat sa se razbune pe cei ce i-au rapit 14 ani din viata,frumoasa logodnica si tatal lui,batranul Dantès,pe care l-a iubit nespus de mult. Odata ajuns in Marsilia el afla ca multe lucruri s-au schimbat: Mercedes are un copil si este maritata cu Fernand, iar restul persoanelor implicate, mai mult sau mai putin, in condamnarea sa au ajuns in pozitii foarte inalte, in timp ce tatal sau a murit de foame. Mai are un singur drum si acela duce catre Paris.....
Edmond Dantès și pseudonimele sale:
După transformarea în Contele de Monte-Cristo, numele lui inițial este dezvăluit doar după fiecare răzbunare. Deseori își duce dușmanii în disperare.
Numărul 34 — Timpuriu în timpul cât Edmond Dantès stă în pușcărie, guvernatorul temniței Château d'If este înlocuit. Noul guvernator nu învață numele pușcăriașilor, ci li se adresează după numărul celulei, așadar Edmond Dantès este numit numărul 34 cât timp este întemnițat.
Contele de Monte-Cristo — Contele de Monte-Cristo este persoana pe care Edmond și-o asumă când evadează și în timp ce își duce răzbunarea la final.
Lord Wilmore — un alt nume fals al lui Edmond
Sinbad Marinarul — Un pseudonim al lui Edmond Dantès
Abatele Busoni — Un nume fals pe care și-l atribuie Edmond Dantès

                                 Citate din cartea "Contele de Monte Cristo" de Alexandre Dumas.

 "Au ştiut să-şi facă o viaţă din vise, şi un rai din realitate."
"Nesăbuit am fost că nu mi-am smuls inima în ziua în care am hotărât să mă răzbun."
"Oamenii care nu pun întrebări se pricep cel mai bine să-i mângaie pe alţii."
"Poartă-ţi în suflet durerea aşa cum norul poartă în el ruina şi moartea, ca pe o taină pe care n-o înţelegi decât în clipa când izbucneşte furtuna..."
"Ce este moartea? O treaptă mai mult în linişte şi poate două trepte în tăcere..."
"Se spune că bucuria nu doare, aşa ca am venit neanunţat."
"Pentru omul fericit, rugăciunea nu-i decât un amestec monoton şi fără sens, până în ziua când durerea vine să-l înveţe pe nefericit limbajul sublim cu ajutorul căruia să-i vorbească lui Dumnezeu."
"Nu există nici fericire, nici nenorocire pe lume, există doar compararea unei stări cu cealaltă şi atâta tot. Doar cel care a simţit nefericirea cea mai cumplită e în stare să simtă cea mai mare fericire."
"Dacă Dumnezeu ar fi brusc condamnat să trăiască viaţa pe care a abătut-o asupra oamenilor, s-ar sinucide." "Ce puţin îi trebuie lui Dumnezeu ca să facă lucruri mari!"
"Cea mai mare durere ţi-o provoacă incertitudinea."
"Uneori, înăbuşindu-ţi sau ascunzându-ţi durerea, îi cinsteşti mai mult pe cei morţi."
"Nu vă lăsaţi doborâţi de ceea ce se întamplă; cei care încearcă fapte mari trebuie să treacă prin dureri mari." "Bucuria nu e decât o durere care îşi schimbă locul."
"În crizele care urmează după mari nenorociri, durerea îţi este nepreţuită, asemenea unei comori, şi-l iei drept duşman pe oricine caută să te îndepărteze cât de puţin de la ea."
"Rănile sufletului se deosebesc de celelalte prin aceea că se acoperă, dar nu se închid; mereu dureroase, mereu gata să sângereze când le atingi, ele rămân în inimă vii şi deschise."
"Când iubeşti cu adevărat, trebuie să iubeşti până la moarte!"
"Oamenii se nasc fără dinţi, fără păr şi fără iluzii. Iar de murit mor la fel: fără dinţi, fără păr şi fără iluzii."
"Ca să-ţi dai seama cât de bine este să trăieşti, trebuie să fi dorit să mori."
"La moartea unui rege, oricare ar fi el, există întotdeauna unii care pierd ceva şi se tem că sub cel ce va urma la tron nu vor mai dobândi acest "ceva".
"În politică, nu există oameni, ci idei; nu există sentimente, ci interese. În politică, nu se ucide un om, se înlătură un obstacol, şi atâta tot."
"În patruzeci şi opt de ore, as avea timpul să vă fac să vedeţi că îmi placeţi, dar nu mi-ar mai rămâne timp să vă dovedesc că vă iubesc..."
"Intr-adevar,dupa ce ti-ai jertfit viata, nu mai esti egalul altor oameni, sau mai bine zis ceilalti oameni nu mai sunt egalii tai, si oricine a luat hotararea aceasta simte pe data ca fortele i se inzecesc si ca orizontul i se mareste."
"Oamenii rai nu mor asa, caci Dumnezeu pare sa-i ia sub paza pentru a face din ei instrumentul razbunarilor sale."
"Nu am sa ma plictisesc, caci dimineata ma voi gandi ca vei veni, iar seara imi voi aminti ca ai fost. Apoi am in inima trei sentimente cu care cineva nu se plictiseste niciodata: tristete, iubire si recunostinta."
"Nu copacul paraseste floarea, ci floarea paraseste copacul."
"O,mamă, sunt oameni care au suferit atâta şi care nu numai că n-au murit, dar au ridicat o nouă avere pe ruina tuturor făgăduielilor de fericire pe care li le făcuse cerul, pe rămăşiţele tuturor speranţelor pe care li le dăduse Dumnezeu. Am aflat asta, mamă, şi am văzut pe oameni; ştiu că, din adâncul prăpastiei, unde-i cufundase duşmanul, s-au ridicat cu atâta vigoare şi atâta glorie încât l-au dominat pe învingătorul de ieri şi l-au zvârlit la rându-le în abis."
"Eram arestat, eram prizonier pentru că, sub umbrarul de la Réserve, în chiar ajunul zilei când urma să mă căsătoresc cu dumneata, un om cu numele Danglars a scris scrisoarea aceasta pe care pescarul Fernand s-a însărcinat s-o pună la cutie."
Srisoarea de denunt:
"Domnul procuror regal este înştiinţat de un prieten al tronului şi al religiei că numitul Edmond Dantès, secund pe vasul Faraonul sosit azi-dimineaţă din Smirna, după ce oprise la Neapole şi la Porto-Ferrajo, a fost însărcinat de către Murat cu o scrisoare pentru uzurpator, şi de uzurpator cu o scrisoare pentru comitetul bonapartist din Paris.Veţi avea dovada crimei arestându-l, căci scrisoarea se va găsi sau asupra lui, sau la părintele său, sau în cabina sa de la bordul Faraonului"
"Rezultatul: a fost arestarea mea; dar ceea ce nu ştiţi,doamnă, e cât a durat arestarea.
Ceea ce nu ştiţi e că am stat paisprezece ani la un sfert de leghe de dumneavoastră, într-o carceră a castelului If. Ceea ce nu ştiţi e că, zilnic, în aceşti patrusprezece ani, am repetat jurământul de răzbunare pe care îl făcusem din prima zi, şi totuşi nu ştiam că v-aţi căsătorit cu Fernand, denunţătorul meu, şi că tatăl meu era mort de foame!"
"S-a spus că ai vrut să fugi, că ai luat locul unui prizonier, că te-ai furişat în giulgiul unui mort şi că, atunci, cadavrul viu a fost aruncat de la înălţimea castelului If; şi că numai strigătul pe care l-ai scos, zdrobindu-te de stânci, a trădat cioclilor dumitale deveniţi călăii dumitale, substituirea."
"Mercédès, trebuie să mă răzbun, căci paisprezece ani am suferit, paisprezece ani am plâns, am blestemat;"
Un fragment:
"— Am cunoscut un om mai nefericit decât dumneata, Morrel.
— Cu neputinţă.
 — O, unul din orgoliile bietei noastre omeniri, glăsui Monte-Cristo,este că fiecare se crede mai nefericit decât alt nefericit care plânge şi geme lângă el.
— Ce poate fi mai nefericit decât omul care a pierdut singurul bun pe care îl iubea şi îl dorea pe lume?
— Ascultă, Morrel, şi fii atent o clipă asupra cuvintelor mele, spuseMonte-Cristo.
Am cunoscut un om care, ca şi dumneata, îşi pusese toate speranţele de fericire într-o femeie.
Omul acesta era tânăr, avea un părinte bătrân pe care îl iubea, o logodnică pe care o adora: era gata să o ia de soţie când, deodată, unul din capriciile soartei, capriciu care ar face să te îndoieşti de bunătatea lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu s-ar înfăţişa mai târziu arătând că totul e pentru el un mijloc de a duce la unitatea lui infinită — când, deodată, un capriciu al soartei îi răpi libertatea, iubita, viitorul pe care îl visa şi îl credea al său (căci, orb ce era el, nu putea citi decât în prezent), zvârlindu-l în fundul unei carcere.
— Dintr-o carceră ieşi după opt zile, după o lună, după un an, spuse Morrel.
— El a rămas acolo paisprezece ani, Morrel! declară contele punând mâna pe umărul tânărului.
Maximilien tresări
.— Paisprezece ani? murmură el
.— Paisprezece ani, repetă contele; iar în aceşti paisprezece ani a avut şi el multe momente de deznădejde; ca şi dumneata, Morrel,crezându-se cel mai nefericit dintre oameni, a vrut să se omoare.
— Şi? întrebă Morrel.
— Şi, în momentul suprem, Dumnezeu i s-a înfăţişat printr-un mijloc omenesc; căci Dumnezeu nu mai face minuni; poate că la început ochii învăluiţi de lacrimi au nevoie de timp ca să se limpezească pe deplin.
N-a înţeles milostenia infinită a Domnului; pe urmă, însă, el s-a înarmat cu răbdare şi a acceptat. Într-o zi a ieşit în chip miraculos din mormânt,transfigurat, bogat, puternic, aproape zeu;primul lui strigăt a fost pentru părinte: părintele murise.
— Şi părintele meu este mort, spuse Morrel.
— Da, dar părintele dumitale a murit în braţele voastre, iubit, fericit,onorat, bogat, cu zile; părintele lui murise sărac, deznădăjduit, îndoindu-se de Dumnezeu; iar când la zece ani de la moartea lui, fiul i-a căutat mormântul, dispăruse până şi mormântul şi nimeni nu i-a putut spune:"Aci se odihneşte întru Domnul inima care te-a iubit atâta".
— O! exclamă Morrel.
 — Acela era deci un fiu mai nefericit decât dumneata Morrel, căci nu ştia măcar unde să regăsească mormântul părintelui său.
— Dar îi rămânea cel puţin femeia pe care o iubise, spuse Morrel.
— Te înşeli, Morrel; femeia aceea...
— Era moartă? exclamă Maximilien.
— Mai rău decât atât: fusese necredincioasă; se căsătorise cu unul din duşmanii logodnicului ei. Vezi, deci, Morrel, că omul acela era un logodnic mai nefericit decât dumneata.
— Şi omului acesta Dumnezeu i-a trimis mângâierea? întrebă Morrel.
— I-a trimis cel puţin liniştea .
 — Şi omul acesta va mai putea să fie fericit într-o zi?
— El nădăjduieşte, Maximilien."
"Pe celălalt perete al zidului o inscripţie îi izbi vederea; ea se desprindea, albă încă, pe peretele verzui: "Doamne, păstrează-mi memoria!" citi Monte-Cristo.
 — O, da! exclamă el; iată singura rugăciune a ultimelor timpuri trăite aici. Nu mai ceream libertatea, ceream memoria, mă temeam să nu înnebunesc şi să uit.
Doamne, mi-ai păstrat memoria şi mi-am amintit! Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc!"
"— Înainte de a ne despărţi, ce doreşti Mercédès? întrebă Monte Cristo.
— Nu doresc decât un lucru, Edmond: să fie fericit fiul meu.
— Roagă-te Domnului care, singur, ţine viaţa oamenilor în mână, să abată moartea de la el, iar eu am grijă de rest."
"dar, dinapoia mea, invizibil, necunoscut, supărat, se afla Dumnezeu al cărui simplu mandatar eram eu şi care n-a vroit să reţină trăsnetul pe care îl azvârlisem. O, mă rog fierbinte acestui Dumnezeu, la picioarele căruia mă prostern de zece ani, în fiecare zi, îţi jur pe acest Dumnezeu că îţi jertfisem viaţa şi, o dată cu ea, proiectele mele.
Dar — îţi spun cu mândrie Mercédès
— Dumnezeuavea nevoie de mine, şi am trăit.
Examinează trecutul, examinează prezentul, caută să ghiceşti viitorul şi vezi dacă eu nu sunt instrumentul Domnului; cele mai groaznice nenorociri, cele mai crude, suferinţe,părăsirea tuturor celor care mă iubeau, persecuţia celor care nu mă cunoşteau, iată prima parte a vieţii mele; apoi, deodată, după captivitate, singurătate, mizerie, — aerul, libertatea, o avere aşa destrălucitoare, de considerabilă, de nemăsurată încât ar fi trebuit să fiu orb pentru a nu mă gândi că Dumnezeu mi-o trimitea cu un scop mare.
Din momentul acela averea mi s-a părut un sacerdoţiu; din momentul acela nici un gând al meu n-a mai fost pentru viaţa aceasta, al cărei farmec dumneata, biată femeie, l-ai găsit uneori; nici o oră de calm, niciuna.
Mă simţeam împins ca norul de foc ce trece pe cer pentru a se duce să ardă oraşele blestemate.
Asemenea căpitanilor aventuroşi, care se îmbarcă pentru o călătorie primejdioasă, care plănuiesc o expediţie periculoasă, eu pregăteam merindele, încărcam armele, grămădeam mijloacele de atac şi de apărare, deprinzându-mi trupul cu cele mai violente exerciţii, sufletul cu izbiturile cele mai grele, instruindu-mi braţul să ucidă, ochii să vadă suferinţa, gura să zâmbească la cele mai cumplite înfăţişări; din bun, din încrezător, din uituc ce eram, am devenitr ăzbunător, făţarnic, rău, sau, mai bine zis, impasibil ca fatalitatea surdă şi oarbă. Atunci m-am năpustit pe drumul ce mi se deschisese, am străbătut spaţiul, am atins ţinta: nenorocire celor pe care i-am întâlnit încale!"
"Dumneata, dimpotrivă, Edmond, eşti tot tânăr, frumos,mândru, asta pentru că dumneata ai avut credinţă; pentru că ai avut forţă; pentru că te-ai sprijinit în Dumnezeu, şi Dumnezeu te-a susţinut."
"Aţi făcut bine, domnule conte, că m-aţi reapropiat de locul unde am fost aşa de fericită; oamenii trebuie să moară acolo unde au fost fericiţi."
Despre Paris:
"— Oraş mare, sunt mai puţin de şase luni de când am străbătut porţile tale! murmură el înclinându-şi capul şi împreunându-şi mâinile ca şi cum s-ar fi rugat. Cred că spiritul lui Dumnezeu m-adusese aici şi el mă ia acum triumfător; am încredinţat taina prezenţei mele între zidurile tale acestui Dumnezeu care singur a putut citi în inima mea; numai el ştie că mă retrag fără ură şi fără trufie, dar nu fără regrete; numai el ştie că n-am întrebuinţat nici pentru mine, nici pentru cauze sterpe, forţa pe care mi-o încredinţase. Oraş mare, în sânul tău palpitând, am găsit ceeace căutam; miner răbdător, ţi-am scormonit măruntaiele ca să scot la iveală răul; acum opera mea este îndeplinită, misiunea mea este terminată; acum tu nu-mi mai poţi oferi nici bucurii, nici dureri. Adio,Paris, adio!"
"— Dragul meu, spuse Monte-Cristo cu o melancolie egală aceleia a lui Morrel, ascultă-mă: Dacă i s-ar fi spus părintelui tău, în momentul când îşi îndrepta ţeava pistolului spre frunte; dacă mi s-ar fi spus mie, în momentul când îndepărtam de lângă patul meu pâinea prizonierului pe care n-oatinsesem de trei zile;

dacă în sfârşit, ni s-ar fi spus nouă amândurora, în momentul acela suprem: 

Trăiţi! Va veni o zi când veţi fi fericiţi şi veţi binecuvânta viaţa; de oriunde ar fi venit glasul — l-am fi primit cu zâmbetul îndoielii sau cu neliniştea neîncrederii...."

.....pentru că eu sunt Edmond Dantès......!

"Şi cu râsul nebuniei pe buze, Morrel se repezi pentru a doua oară spre pistoale.

Palid ca un spectru dar cu ochii scânteietori de fulgere, Monte-Cristo întinse mâna asupra armelor şi îi spuse nechibzuitului:

— Şi eu îţi repet că nu-ţi vei lua viaţa.

— Poftiţi de mă împiedicaţi, răspunse Morrel cu un ultim elan care se frânse ca şi primul de braţul de oţel al contelui. 

 — Te voi împiedica! 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră, în definitiv, ca să vă asumaţi dreptul acesta tiranic asupra unor fiinţe libere şi conştiente? strigă Maximilien.

— Cine sunt eu? repetă Monte-Cristo.

Ascultă : Eu sunt, urmă Monte-Cristo, singurul om pe lume care are dreptul să-ţi spună: 

Morrel, nu vreau ca fiul părintelui tău să moară astăzi!

Şi, măreţ, transfigurat, sublim, Monte-Cristo înaintă cu braţele pe piept spre tânărul agitat care, învins fără să vrea de semidivinitatea acestui om, se trase un pas înapoi. 

— De ce îmi vorbiţi de părintele meu? îngăimă el; de ce amestecaţi amintirea părintelui meu cu ceea ce mi se întâmplă astăzi?

— Pentru că eu sunt cel care a salvat viaţa părintelui tău într-o zi când vroia să se omoare aşa cum tu vrei să te omori astăzi; pentru că eu sunt omul care a trimis punga surioarei tale şi "Faraonul"  bătrânului Morrel; pentru că eu sunt Edmond Dantès care te-a jucat pe genunchi când erai copil!"

"Exaltarea e aproape entuziasm, iar entuziasmul te face să nu simţi lucrurile pământeşti.
Trebuiau să vorbească despre lucrurile pozitive, după ce epuizaseră tot idealul."
"Numai cel care a încercat nefericirea extremă e capabil să resimtă fericirea extremă.Trebuie să fi vrut să mori, Maximilien, ca să ştii cât de plăcut e să trăieşti."
"Am nădăjduit,-ce? nu ştiu; ceva necunoscut,absurd, nesăbuit. Un miracol... Care? Numai Dumnezeu poate să spună,el care a pus în judecata noastră nebunia aceea ce se numeşte speranţă."
"—Sunt cel pe care l-ai vândut, l-ai trădat, l-ai dezonorat; sunt cel a cărui logodnică ai prostituat-o; sunt cel peste care ai călcat pentru a te ridica până la avere; sunt cel pe al cărui părinte l-ai silit să moară de foame; sunt cel care te condamnase să mori de foame şi care totuşi te iartă pentru că are şi el nevoie să fie iertat; sunt Edmond Dantès."

                                                          Insula Monte Cristo:

 Monte Cristo, sau “Muntele lui Hristos,”-este o insulă mică din arhipelagul toscan, la jumătatea distanţei dintre Corsica şi peninsula italiană. Și ar fi putut rămâne în continuare doar o altă insuliță mediteraneană, dacă nu ar fi făcut-o celebră Edmond Dantès in "Contele de Monte Cristo." Această insulă vulcanică, într-adevăr un colț de paradis, a fost cunoscută atât de greci, cât și de romani – primul său nume fiind Artemisia, iar apoi Mons Jovis. În secolul al XV-lea, Episcopul din orașul Palermo, St Mamiliano, s-a refugiat aici când vandalii au atacat Sicilia şi, conform legendei, s-a luptat şi a ucis balaurul care păzea insula. El a redenumit insula Monte Cristo şi a fondat aici o mănăstire. În ciuda faptului că Mănăstirea San Mamiliano ajunsese să fie importantă în Evul Mediu, în secolul al XVI-lea, insula Montecristo a fost confiscată de către piratul turc Oruç Reis (cunoscut în Occident ca Barbă Roșie) și au apărut zvonurile despre bogățiile adunate de el și de succesorul său, Turgut Reis (Dragut). Acestea se pare că au fost ascunse într-o grotă de pe insulă. Alte legende vorbesc despre comori ascunse de către călugării de la San Mamiliano atunci când Dragut a jefuit mănăstirea în 1553. Insula a fost vizitata de catre Edmond Dantès prima data la trei luni de la celebra evadare din inchisoarea de pe insula Chateau D'If, in anul 1829 pe data de 28 februarie,el fiind arestat in anul 1815 pe data de 25 februarie.
Inchisoarea Chateau d'If si celula in care a fost inchis Contele de Monte Cristo.                                                                    

                                                Chateau D'If-Inchisoarea  

Chateau d'If a fost raspunsului Marsiliei pentru Alcatraz din San Francisco - o fortareata-inchisoare in largul apelor orasului, locul in care, de-a lungul timpului au fost inchisi o serie de personaje ilustre: victime ale persecutiei religioase, anti-regalisti si revolutionari si faimosul Edmond Dantès. Castelul isi incepe viata ca o cetate, construit intre 1524 - 1531, din ordinul regelui Francisc I. A fost proiectat initial ca o cetate de aparare impotriva atacurilor de pe mare si nascut controverse din clipa in care a fost functional. Marsilia a fost anexata Frantei in 1481 dar orasul a trebuit in continuare sa-si asigure propria securitate. Chateau d'If a fost vazut de multi ca o amintire nedorita a autoritatii regale. Si, desi a respins cu succes un atac pe mare venit din partea lui Carol Quintul in 1536, pe masura cu trecerea timpului, tunurile acestuia s-au dovedit insuficiente pentru a ajunge la navele invadatoare. Castelul devine inchisoare in mijlocul secolului al XVI-lea. Printre primii "oaspeti" inchisi aici au fost doi pescari si un cavaler "Anselme" acuzat de complot impotriva regalitatii si ulterior gasit spanzurat in propria celula. In urmatorii 200 de ani, inchisoarea include 3.500 de hughenoti (protestanti francezi) care si-au castigat dreptul de a fi folositi ca sclavi in bucatariile de pe vapoare si pe Monsieur de Niozelles, inchis pentru sase ani, pentru ca nu a dorit sa-si dea palaria jos in prezenta lui Ludovic al XIV-lea. Altii au fost inchisi fara judecata, prin numitele "lettres de cachet", semnate de catre rege, pentru contraventii minore, folosite ca si paravan de catre familiile cu bani, pentru a scapa de progeniturile dezordonate, fara a provoca scandaluri publice. Scriitorul si revolutionarul Gabriel Riqueti, conte de Mirabeau, un adevarat casanova al vremurilor sale, in ciuda aspectul sau hidos, a fost inchis aici in 1774 si, conform legendei, a sedus-o pe femeia care conducea cantina. Gaston Cremieux, lider al Comunei din Paris a fost impuscat aici in 1871. In mod normal, insulele Frioul au fost folosite ca punct de oprire in largul orasului sau ca loc de carantina pentru bolnavi, pentru a apara orasul de epidemii. Insula Rattoneau, parte a aceluiasi grup, este cea mai mare insula Frioul si gazduieste spitalul Caroline, acum in renovare.